Eseuri

Cand Dumnezeu lucreaza

Publicat pe

Când Dumnezeu lucrează în interiorul tău, este imposibil să nu simţi. Este ca o tornadă care începe cu un vânt slab, apoi se intensifică. La început ai un sentiment ciudat, cum că ceva nu e la locul lui, că un lucru lipseşte din peisaj sau că pur şi simplu ceva te macină. Te simţi pus pe o masă de operaţie cu zeci de lumini deasupra ta, iar medicul nu apare ca să-ţi spună care e motivul pentru care te afli acolo, ce boală ai sau ce anume urmează să opereze. Eşti în necunoscut. E un necunoscut de cauză pe care dacă nu îl înţelegi, e posibil ca uneori să întrerupi procesul sau operaţia şi să rămâi numai pe jumătate “reparat”. Iar atunci când eşti doar pe jumătate reparat, nu prea funcţionezi cum ar trebui.

Atunci când El te frământă în mâinile Lui, nu e comod. Nu a spus nimeni că o să fie. Dar noi am fost cei care am stat pe genunchi cerând schimbare, nu? Noi am implorat în rugăciune ca El să ne transforme şi să ne modeleze aşa cum ar trebui să fim. Iată atunci, de ce ne plângem când a început să facă acest lucru?

Şi ştii… de obicei când El are în plan să te schimbe şi să facă din tine o persoană şi mai preţioasă, rămâi singur. Observi că cei din jurul tău dispar ca în ceaţă şi te trezeşti că în mijlocul deşertului sau a furtunii eşti doar tu. Tu cu El. Asta pentru că modelarea nu se face la grămadă. Modelarea este la singular. Cel puţin de această dată. Cel puţin acum. Iar faptul că foarte rar primeşti răspunsuri înseamnă că trebuie să înveţi ce înseamnă şi încrederea. Credinţa în El. Dacă ţi-ar spune fiecare pas pe care Îl face, unde ar mai fi surpriza de final? Un medic, când face o operaţie importantă, îşi adoarme pacientul, nu îl ţine treaz spre a-i spune fiecare pas pe care urmează să-l facă în operaţie. Îl trezeşte la final ca să-i arate rezultatul. Aşa că, dacă simţi că eşti modelat, rezistă! Rezultatul va fi nemaipomenit

Citeşte mai mult pe: Stiri Crestine.ro

Anunțuri

Botezul copiilor-Dogma Bisericii Ortodoxe

Publicat pe

Botezul este prima taina fundamentala a Bisericii Ortodoxe, prin botez fiecare credincios devenind membru al trupului tainic al lui Hristos. Potrivit invataturii Bisericii, aceasta taina a Botezului se savarseste la 40 de zile dupa nastere, deci inca din pruncie. Practica botezarii pruncilor a ridicat de-a lungul timpului anumite reticente in randul necredinciosilor, unele confesiuni crestine amanand savarsirea Botezului pana la adolescenta sau maturitate, cand fiecare poate sa-si marturiseasca liber dorinta de a fi botezat.

Sub pretextul ca botezul ortodox al copiilor, prin afundarea lor de trei ori in cristelnita, implica unele „pericole”, mass-media loveste direct in dreapta credinta a Bisericii Ortodoxe. Caracterizand slujba botezului pruncilor drept una „primitiva”, necredinciosii creaza panica in randul populatiei mai ales prin mediatizarea brutala a unor cazuri rare de imbolnavire in urma botezului. Pornind de la aceste cazuri, desi sunt mii de botezuri care au loc anual potrivit canoanelor Bisericii, prin scufundare completa, lipsite de orice pericol, exista oameni care ajung sa negocieze cu preotul, cum anume sa le boteze copilul.

Botezul, prima taina a Bisericii Ortodoxe

Botezul este intemeiat de Mantuitorul prin cuvintele: „Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Matei 28, 19). Botezul este acea sfanta Taina prin care omul, in urma intreitei afundari in apa sfintita, de catre preot, in numele Sfintei Treimi, dobandeste iertarea pacatului stramosesc si a tuturor celorlalte pacate savarsite pana in acel moment, devenind astfel membru al Bisericii lui Hristos.

Botezul se savarseste numai de catre preot si episcop, intotdeauna in biserica. Numai in cazuri cu totul speciale, botezul poate fi savarsit in afara bisericii (spital, casa). Cand nu se poate afla un preot, in cazuri de urgenta majora, botezul poate fi savarsit de catre orice crestin ortodox, prin stropire cu aghiasma sau apa curata, in numele Sfintei Treimi. Copiii se boteaza intre opt si patruzeci de zile dupa nastere, iar mai devreme numai in cazuri cu totul speciale. Nu pot fi botezati copiii avortati si cei morti mai inainte de botez.

Botezul copiilor, marturia Sfintei Scripturi

Mantuitorul nu a stabilit nici o varsta sau limita de varsta pentru primirea Botezului, ci a aratat doar faptul ca primirea Botezului este de o importanta vitala pentru intrarea in Imparatia lui Dumnezeu: „De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in Imparatia lui Dumnezeu. Ce este nascut din trup, trup este; si ce este nascut din Duh, duh este” (Ioan 3, 5-6). Desi Mantuitorul i-a chemat intotdeauna la Sine pe copii si i-a dat drept exemplu celor mari, El nu a dat de inteles niciodata ca acestia ar putea intra in Imparatia Sa fara a fi botezati.

Sfanta Scriptura nu mentioneaza nicaieri faptul ca pruncii ar fi lipsiti de pacatul stramosesc, drept pentru are si zice Psalmistul David: „Iata, intru faradelegi m-am zamislit si intru pacate m-a nascut maica mea” (Psalmi 50, 5). Mai apoi, deoarece „cugetul inimii omului se pleaca la rau inca din tineretile lui”(Facere 8, 21), nimeni nu poate sti cand copiii incep sa lucreze cele rele.

In perioada Vechiului Testament, in a opta zi dupa nastere, pruncii de parte barbateasca erau taiati imprejur si li se punea numele; aceasta practica veche a fost vazuta de Biserica drept un chip al Botezului. Astfel, daca taierea imprejur se facea imediat dupa nastere, tot asa s-a socotit ca si botezul, care a luat locul taierii imprejur, trebuie savarsit cat mai curand.

Cu siguranta, intre miile de neofiti botezati dupa predica Sfantului Apostol Petru, in Ierusalim (Fapte 2, 1-41), erau si copii mici care isi insoteau parintii la praznic. Mai mult, nicaieri in Noul Testament nu exista vreun caz cand pruncii nascuti din parinti crestini si crescuti de acestia sa fi fost botezati la varsta adolescentei sau ca adulti.

Inca dintru inceput, Apostolii au botezat adulti si copii la un loc, dupa cum citim: „Pe cand Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfant a cazut peste toti cei care ascultau cuvantul. (…) Atunci a raspuns Petru: Poate, oare, cineva sa opreasca apa, ca sa nu fie botezati acestia care au primit Duhul Sfant ca si noi? Si a poruncit ca acestia sa fie botezati in numele lui Iisus Hristos” (Fapte 10, 44-48). Mai mult, unii se botezau impreuna cu toata „casa” lor, adica impreuna cu toata familia (Fapte 16, 12-15; 30-34; I Corinteni 1, 16). Comentatorii biblici sunt intru totul de acord ca prin „casa” se intelege „intreaga familie”.

Botezul copiilor, marturia Sfintei Traditii

In perioada de inceput, Botezul se administra mai ales celor maturi, atat pentru ca lor le era adresata propovaduirea Sfintilor Apostoli, cat si pentru ca pruncii nu puteau fi botezati mai inaintea parintilor lor. In scurta vreme insa, cand barbati de seama au inceput a se boteza impreuna cu toata familia lor, Botezul a inceput a fi administrat si copiilor.

In anul 253 exista deja practica botezarii pruncilor la opt zile dupa nastere. In cadrul celui de-al treilea sinod local din Cartagina, Sfantul Ciprian stabileste ca Botezul trebuie administrat imediat dupa nastere. Astfel, intr-una dintre epistolele sinodale, gasim scris: „In ce priveste pe copii, sinodul nostru a hotarat ca nu trebuie refuzate nici unui om venit pe lume indurarea si harul lui Dumnezeu. Atata cat depinde de noi, trebuie sa ne grijim a nu se pierde vreun suflet. Ce-i lipseste, in cele din urma, celui pe care l-au plasmuit mainile lui Dumnezeu din sanul maicii sale? Orice prunc sau persoana mai in varsta sa primeasca la fel darul dumnezeiesc. Duhul Sfant este dat in chip egal tuturor, nu dupa o masura proportionala, ci dupa o bunatate si bunavointa parinteasca. Caci Dumnezeu nu are preferinte dupa varsta si persoana, ci El este pentru toti, in imparatia harului ceresc, un tata care imparte egal.”

In anul 418, intr-un alt sinod local din Cartagina, s-a reafirmat practica botezarii pruncilor si s-a condamnat credinta ca ca pruncii n-au de ce sa fie botezati, intrucat sunt lipsiti de pacatul stramosesc si de orice pacate personale. Astfel, in canonul 110 al sinodului amintit, gasim scris: „S-a hotarat sa fie anatema oricine tagaduieste sau zice ca pruncii nou-nascuti si copiii, fiind botezati din pantecele maicilor, nu se boteaza spre iertarea pacatelor si nici nu-si atrag ceva din pacatul stramosesc al lui Adam care ar trebui curatat prin baia renasterii, de unde urmeaza ca la acestia nu s-ar intelege forma Botezului spre iertarea pacatelor cea adevarata, ci cea mincinoasa. Deci si pruncii, care de la sine n-au putut savarsi nici unul din pacate, cu adevarat se boteaza spre iertarea pacatelor, ca sa se curateasca intru dansii prin renastere, ceea ce si-au atras din nasterea cea dintai.”

Sfantul Grigorie de Nazianz marturiseste undeva ca n-ar dori sa experimenteze cineva teama prin care a trecut el cand, tanar fiind, se gasea pe mare si a izbucnit o furtuna care ameninta sa-i nimiceasca corabia. Pentru ca nu fusese botezat, il cuprinse o nesfarsita teama, nu ca va pieri in valuri, ci ca va trece in viata cealalta incarcat de pacate. Drept pentru care, e mai bine sa fii sfintit fara s-o stii, adica sa primesti Botezul de mic, decat sa mori fara pecetea initierii crestine.

La randul sau, Sfantul Vasile cel Mare, in cuvantarea „Indemn la Sfantul Botez”, critica obiceiul acelora care amanau botezul cat mai mult posibil, chiar pana in preajma mortii, nu din motive de credinta, ci din indiferenta sau viclenie. Astfel, dorind a-si petrece viata in placeri pacatoase, unii isi inchipuiau ca pot savarsi orice fapta, de vreme ce si asa Botezul le va ierta toate pacatele.

Mai inainte de a fi martirizat, Sfantul Policarp, episcopul din Smirna, a marturisit: „De optzeci si sase de ani slujesc lui Hristos.” Intrucat aceasta marturisire, privind neindoeilnic timpul de cand s-a botezat, o facea in anul 156, rezulta ca sfantul a primit Botezul in jurul anului 70, in varsta frageda a copilariei. La randul sau, unul dintre ucenicii Sfantului Policarp, anume Sfantul Irineu, nascut pe la anul 176, marturiseste urmatoarele: „Hristos a venit sa mantuiasca pe toti oamenii si anume, zic, pe toti care dobandesc de la El nasterea a doua pentru Dumnezeu, pe prunci si pe cei mici, pe tineri si pe batrani.”

Potrivit marelui teolog Origen, „Biserica a primit de la Apostoli traditia de a boteza pruncii; caci stiau aceia, carora li se incredintasera secretele tainelor dumnezeiesti, ca in toti sunt intinaciunile pacatului, care trebuie sa se spele prin apa si prin Duh.”

In colectia numita „Asezamintele apostolice”, datand de la sfarsitul secolului al IV-lea, gasim scris: „Botezati si copiii vostri si sa-i crestetri in supunerea si in invatatura Domnului, caci zice: Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti.”

La randul lor, nenumarate picturi de pe peretii catacombelor si inscriptii de pe pietrele funerare, toate apartinand primelor veacuri crestine, stau marturie ca Biserica a recurs inca dintru inceput la botezul pruncilor (pedobaptism). Chiar daca Botezul nu se administra intotdeauna imediat dupa nastere, totusi teama legata de o moarte imprevizibila i-a determinat pe majoritatea crestinilor sa-si boteze copiii inca din frageda varsta.

Preluat de pe: crestinortodox.ro

Să respectăm sărăcia

Publicat pe

„În închisoare am ajuns la cea mai de jos treaptă a sărăciei. Nu mai aveam nimic, ceea ce mă făcea să privesc într-o lumină nouă acest verset: Nu despuia pe sărac pentru că este sărac, şi nu asupri pe nenorocitul care stă la poartă! (Proverbe 22.22)

Nu-i fura săracului unica lui avere, acest giuvaier de preţ care este sărăcia. Francesco d’Assisi vorbea despre “sorella poverta” (sora sărăcie.

Asceţii şi sfinţii din toate timpurile au abandonat bucuriile lumeşti pentru acest prieten de valoare. Moise a preferat viaţa săracă a unui păstor, poziţiei de nepot al faraonului.

Budha a părăsit palatele tatălui său pentru a afla seninătatea, pe care numai sărăcia goală o poate da. Hristos, Domnul cerurilor, a ales naşterea într-un staul şi viaţa de dulgher printre oamenii sărmani, iar moartea şi-a aflat-o printre tâlhari, răstignit pe o cruce. El a spus:”Ferice de voi, care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră! ( Luca 6:20).

Cu ce drept pot eu lua sursa binecuvântării unui om? Dacă îi iau sărăcia îi iau Împărăţia Cerurilor. Închipuiţi-vă ce s-ar fi întâmplat, dacă bogatul din pildă (Luca 16: 19-31)ar fi fost ceea ce se numeşte în mod obişnuit “bun la inimă” şi şi-ar fi împărţit cu săracu Lazăr hainele scumpe şi l-ar fi invitat zilnic pe acesta la mesele lui copioase. L-ar fi chemat pe Lazar în iadul viitor.

Sărăcia este o poartă a Împărăţiei Cerurilor.

Urâtul stadiu embrionar în care arătăm ca nişte broaşte şi ca nişte maimuţe este prologul omenirii. Dacă distrugi o omidă pebntru că este un vierme respingător, distrugi viitorul fluture. Să-i iei unui om sărăcia înseamnă să-i iei izvorul fericirii veşnice.

Oare nu trebuie să-l ajutăm pe sărac?

Sigur că trebuie să-l ajutăm, dar prin a-i împărtăşi sărăcia, prin a-i demonstra că nu suntem indiferenţi la starea lui înaltă. Maica Tereza din Calcutta a dat în acest sens un exemplu. Împărtăşind experienţa sărăciei, unui sărac i se dă simţul demnităţii în faţa lui Dumnezeu şi a altor oameni, în timp ce, dacă îi arunci câţiva bănuţi, îl jigneşti.

În mod obişnuit, noi confundăm ceea ce este neplăcut cu ceea ce este rău. Sărăcia este neplăcută, dar este o încercare divină a iubirii creştine. Ce fată nu este tentretă să admire un tânăr chipeş care-i oferă inele, brăţări, automobile şi castele? Ar alege ea să trăiască alături de acelaşi tânăr într-o cocioabă?

Era uşor pentru Iov să-L iubească pe Dumnezeu având o familie, având vite şi aur. Dar ce fel de dragoste era aceasta? Trebuie să vină o încercare pentru a întări credinţa lui Iov.

Înainte de a fi închis, situaţia mea socială şi materială era foarte confortabilă. În momente de autoanaliză mă întrebam dacă realmente Îl iubeam pe Dumnezeu, sau mai curând multiplele daruri, atât din afara cât şi din interiorul meu, cu care El m-a înzestrat, îmi determinau sentimentul.

Apoi, în singurătate, foame şi frig, chiar fără ghete, puteam într-adevăr să verific dacă Îl iubeam pe Dumnezeu, sau numai ceea ce-mi dăruise. Cât de fericit am fost să descopăr cum îmi curgeau de pe buze imnuri de laudă în aceste împrejurări! Credinţa mea a fost încercată.

Creştinii nu se tem de foame şi nu l-ar lipsi pe sărac de această experienţă. Căci Isus îi spune chiar şi bogatului, care este obişnuit cu icre negre şi alte delicatese:Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi ( Ioan 4:32).

Îngerul Rafael i-a spus lui Tobie în cartea apocrifă cu acelaşi nume (12:19): Era ca şi cum mâncam şi beam cu tine. Dar eu mâncam o mâncare nevăzută şi beam o băutură pe care oamenii n-o pot vedea. Hrana îngerilor, pe care şi oamenii o pot împărţi, stă în a-L vedea pe Dumnezeu, în a-L iubi pe El,chiar şi la vreme de necaz şi în a-I împlini voia în totul.

Nu poţi sta în restaurante luxoase, ascultând muzică de jazz, servit de fete pe jumătate goale şi nu poţi să te îmbuibi, participând totodată şi la ospăţul ceresc. Nimeni nu poate avea ambele lumi. Hrana cerească este pentru cei înfometaţi.

Kierkegaard avea dreptate când spunea: A-l reprezenta pe omul care, prin propovăduirea creştinismului, a atins şi s-a bucurat la cel mai înalt grad de toate bunurile şi plăcerile lumeşti, a-l reprezente pe el ca martor al Adevărului, este la fel de ridicol ca şi atunci când s-ar vorbi despre o fecioară înconjurată de mulţimea copiilor pe care ea i-a născut (Atac contra creştinismului).

După ani de evanghelizare, un pastor ar trebui să fie mai sărac decât înainte de a-şi fi început slujba sa.

Dumnezeul nostru este Cel al porţii înguste şi al urechilor acului.

Dacă din pricina poziţiei tale sociale, nu eşti printre cei înfometaţi, ai un mijloc simplu de corecţie: poţi posti. Dar nu-i fura săracului mana cerească.

Actele voastre, bine intenţionate, de filantropie, pot fi jafuri.”

Richard Wurmbrand „100 de meditatii din inchisoare” (meditatia 3)
sursa: pomverde.com